Alex Ştefănescu, extraordinar despre Ţuţea

[Alexandru Petria]

Petre Ţuţea

 

    Petre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale,
din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria
formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe
cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani
un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist
fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al
celor formaţi la şcoala lui - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu,
Constantin Noica ş. a. -, s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În
timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După
instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit
represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de
detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava,
Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici.
A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească
celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului
român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a
rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi
facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim
pentru el!”

 

    Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu (str. Episcop Ambrozie nr. 2-4, etaj VIII,
apart. 49, sector 1, Bucureşti) şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape
exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. (“Îl găseam
aproape zilnic - îşi va aminti peste ani Horia Stanca - la restaurantul-cantină
al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă
de la bufetul restaurantului. Îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând
frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, nici unul deajuns de
politicos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era...”).

    După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au
consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea
personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi
televiziunea au dat amploare redescoperirii. În unele zile Petre Ţuţea era
vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau
interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară. Într-o
scrisoare adresată lui Emil Cioran în 1990, există un post-scriptum edificator:
“Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş:
poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna.
Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Emil
Cioran nu mă simt chiriaş.”

 

   A murit în dimineaţa zilei de 3 decembrie 1991 şi a fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car

tras de boi.

 

    Spectacolul Petre Ţuţea

 

    Laurenţiu Ulici îi considera pe români o combinaţie nefericită de Mitică şi Hyperion. Petre Ţuţea era o combinaţie de Mitică şi Hyperion fericită. Frivolitatea îl făcea
disponibil pentru aventuri ale gândirii pe care spiritele grave le evită, din
teama căderii în ridicol. Eliberată de obligaţia de a argumenta fiecare
afirmaţie, de-a o integra într-un sistem, de-a o situa într-o tradiţie etc.,
inteligenţa lui ajungea repede foarte departe. O foaie de hârtie ridicată de
vânt în văzduh zboară uneori mai spectaculos decât un avion sofisticat.

 

    Opera sa, aproape exclusiv orală, ceea ce înseamnă de obicei volatilă, destinată uitării, cuprinde mai multe fraze memorabile decât tratatele atent elaborate ale altora.
Vorbind liber, improvizând, reacţionând spontan la spusele celor din jur,
filosoful îşi crea de fapt ocazii de a atinge esenţialul.

 

    Concret, ce făcea Petre Ţuţea? Gândea cu glas tare. Nu singur, ci în prezenţa unor ascultători mai mult sau mai puţin competenţi, acceptaţi cu largheţe şi ca interlocutori.

Din opera lui fac parte şi replicile - reale sau virtuale - ale celor care îl
înconjurau, ca şi atmosfera - de comuniune sufletească, de admiraţie şi uneori
de exaltare - instaurată în cursul insolitelor talk-show-uri.

 

    Faptul că filosoful nu scria, ci vorbea, şi că avea în jur un grup de admiratori-discipoli i-a determinat pe mulţi comentatori să-l considere “un
Socrate român”. Petre Ţuţea, deşi în mod vizibil flatat, a respins, şi pe bună
dreptate, această sintagmă. El nu făcea maieutică, ci enunţa adevăruri, pe un
ton sentenţios-testamentar, uneori cu inflexiuni clovneşti.

    După 1989, din cauza vârstei şi a suferinţelor îndurate de-a lungul anilor, vorbitul însuşi devenise pentru el un chin. Un film (difuzat şi de televiziune) îl înfăţişează
cu puţin înainte de moarte stând în pat şi ridicându-se cu greu într-un cot
pentru a-şi vedea interlocutorii. Viaţa abia mai pâlpâie în trupul doborât de
bătrâneţe.

 

    Dar ce frumos pâlpâie! Numai plecând de la acele ultime secvenţe şi făcând un efort de imaginaţie putem reconstitui ceva din ceea ce a însemnat prezenţa lui Petre

Ţuţea printre contemporani. Filosoful, care era şi un pedagog, reuşea, fără
îndoială, nu numai prin cuvinte, ci şi prin gesturi, printr-un misterios fluid
al personalităţii lui, să încarce clipa de sens şi să transmită celor din jur o
încredere în capacitatea lor de-a gândi, un entuziasm al comunicării, o iluzie
binefăcătoare că inteligenţa învinge totul.

 

    Discursurile lui Petre Ţuţea nu erau niciodată banale, dar desprinse de o anumită ambianţă afectivă, de reverbaţia lor în rândurile asistenţei, îşi pierd mult din forţa

magică pe care le-o atribuie martorii. Ideile filosofului sunt idei trăite,
greu de înţeles în afara unei stări de beatitudine colectivă.

 

    Cei care au alcătuit cărţi din afirmaţiile lui Petre Ţuţea, notate, stenografiate sau înregistrate pe bandă magnetică, s-au folosit, cu devotament, dar şi cu

ingeniozitate, de toate mijloacele posibile pentru a ni-l înfăţişa pe filosof
în firescul şi imprevizibilitatea manifestărilor sale. Au evocat împrejurările
în care au fost elaborate sau improvizate textele, au recurs la portretistică,
au făcut mărturisiri - unele exaltate - în legătură cu ce simţeau în prezenţa
“înţeleptului”. ªi totuşi au reuşit doar într-o anumită măsură să ne transmită
forul existenţial al spectacolului Petre Ţuţea.

 

    Teribilism afirmativ

 

    În volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, cele mai dinamice şi captivante sunt interviurile, tocmai pentru că îl prezintă pe filosof gândind la scenă deschisă. Gândirea lui
Petre Ţuţea este discontinuă, aforistică, animată de un paradoxal teribilism
afirmativ. Într-o epocă nonconformistă, în care nonconformismul a ajuns o
profesie (ca în cazul lui Emil Cioran), Petre Ţuţea ne epatează prin
conformismul lui ofensiv, spectaculos. Filosoful afirmă valorile tradiţionale
cu aplombul şi uneori cu agresivitatea despre care credeam că sunt proprii
numai contestatarilor. Acest aer de bravadă în susţinerea unor idei de
bun-simţ, aproape unanim acceptate constituie o surpriză şi însufleţeşte ceea
ce părea convenţional.

    Petre Ţuţea îşi declară, de exemplu, cu o energie polemică ieşită din comun, dragostea - în fond, firească - pentru poporul român. Faimoasa lui frază rostită în închisoare
- “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste
Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!” -
este reluată în diferite alte formulări şi în diferite alte contexte, cu
aceeaşi ostentaţie provocatoare, ca declaraţia de independenţă a unui
adolescent:

 

    “Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!”;

 

    “În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor,
împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea
înaintea Unităţii Italiei... E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă
îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui
îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi
înfrânt.”;

 

    “Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal... Ce face poporul român

e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.”

 

    În mod similar este proclamată credinţa în Dumnezeu. Aureola de răzvrătit şi de erou care i s-ar cuveni mai curând unui ateu apare, surprinzător, pe creştetul unui

susţinător pios al creştinismului (şi încă al unuia care acceptă din creştinism
numai catolicismul şi ortodoxismul, dezavuând reformele lui Luther ca şi orice
alte reforme):

 

    “Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă

în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul
religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.”;

 

    “Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. ªi când suntem atei suntem

creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.”

 

    S-ar putea ca acest spirit ofensiv cu care sunt proclamate valorile tradiţionale să se explice prin amintirea perioadei staliniste, în care era, într-adevăr, nevoie

de curaj pentru a susţine că albul e alb şi negrul - negru. Dar şi mai sigur
este că veşnica frondă ţine de structura însăşi a personalităţii lui Petre
Ţuţea, un filosof cu vocaţia încrederii şi bucuriei născut într-un secol în
care se cultivă plăcerea perversă a mefienţei şi dezolării.

 

    Filosoful care se contrazice

 

    De fapt, filosofarea lui Petre Ţuţea este o activitate lirică, bazată, e adevărat, pe o vastă, copleşitoare cultură filosofică, dar lipsită de orice preocupare de a
crea un sistem. Ca un poet, filosoful se “contrazice” la tot pasul,
instalându-se de fiecare dată, cu fervoare, în prezent. Într-o confesiune
publicată cu puţin timp înainte de moarte în revista Memoria, el explică:

 

    “Dar uite ce vreau să vă spun eu şi vă rog să o luaţi ca atare: nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu
mine în trecut. ªtiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu
dumneavoastră...”

 

    Aceasta nu este numai reacţia unui om care refuză să-şi aducă aminte de ceva dezagreabil, ci o atitudine de intelectual modern, adept al improvizaţiei şi fragmentarismului.

Ca şi colegii lui de generaţie, formaţi aproape toţi la şcoala lui Nae Ionescu,
Petre Ţuţea sacrifică sistemul în favoarea autenticităţii, opera în favoarea
vieţii. Dintre toţi, el este cel mai consecvent “trăirist”, întrucât, în mai
mare măsură decât însuşi maestrul lui, şi-a asumat “nerealizarea” ca autor.

 

    În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire descoperirea unor flagrante contraziceri în textele lui Petre Ţuţea. Faptul că el proclamă egalitatea absolută a tuturor

fiinţelor omeneşti - mediocre sau geniale - în faţa lui Dumnezeu şi că tot el
îşi exprimă oroarea de egalitarism, faptul că pretinde recunoaşterea
supremaţiei spiritului evreiesc în domeniul creaţiei religioase şi că vorbeşte
în acelaşi timp de grandoarea inegalabilă a poporului român ş.a.m.d. nu trebuie
să ne provoace acea stupefacţie pe care o avem în faţa unui obiect imperfect şi
ireparabil. “Opera” lui Petre Ţuţea trebuie judecată ca un fascicul de
enunţuri, fără altă legătură între ele decât simpla alăturare.

 

    Iată încă un exemplu de contrazicere, şi mai frapant:

 

    “La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea. «Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost.»”;

 

    “şdupă alegerile din 20 mai 1990, care i-au readus pe comunişti la conducerea ţăriiţ: Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor
de idioţi! De asta numai eu am fost în stare...”.

 

    Ceea ce contează este însufleţirea cu care face filosoful-poet fiecare afirmaţie, însufleţire care ni se transmite (dacă avem, bineînţeles, receptivitatea necesară),
întrucât, ca fervoarea religioasă a unui credincios, nu suferă de cabotinism
sau narcisism. Teribilismul lui Petre Ţuţea, departe de a exprima o vanitate
deşănţată, ca la alţi autori, are o neaşteptată sfinţenie.

 

    Enciclopedism şi pedanterie

 

    În schimb, lucrările filosofice propriu-zise, redactate în stilul pe care Tudor Vianu îl numea “scriptic”, suferă de pedanterie şi de lipsă de inspiraţie. Rămas singur
în faţa foii albe, cu stiloul în mână, Petre Ţuţea devine prizonierul
fabuloasei sale erudiţii, care tinde să-l utilizeze ca pe-o marionetă pentru a
se exprima prin intermediul lui, pentru a ieşi în sfârşit la lumină din
întunericul memoriei.

 

    Studiile şi eseurile din volumul Bătrâneţea şi alte studii filosofice sunt compromise de un enciclopedism excesiv. Există în cuprinsul lor şi “declaraţii” impetuoase, în
binecunoscutul stil provocator al filosofului. Studiul Bătrâneţea începe, de
pildă, cu o mărturisire scandaloasă:

 

    “Ce m-a determinat să întocmesc această lucrare? În primul rând, poziţia mea faţă de natură, faţă de care am o repulsie, pentru că este haotică şi oarbă şi este sursă a tuturor

nenorocirilor. Bineînţeles, în ipoteza că există.”

 

    Însă argumentaţia care urmează se bazează pe o sumă de referinţe atât de vastă şi eterogenă, încât creează impresia unei recapitulări istovitoare a întregii bibliografii pe

care trebuie să o cunoască un filosof.”

 

    Un alt exemplu îl constituie studiul Mircea Eliade,  publicat separat, dar reprodus şi în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu. Studiul, în

afară de faptul că exprimă conştiinţa apartenenţei lui Petre Ţuţea la generaţia
formată sub influenţa - directă sau indirectă - a lui Nae Ionescu, prezintă
interes printr-o teză surprinzătoare:

 

    “Mircea Eliade este un om religios împlinit.”

 

    Originalitatea perspectivei adoptate este însă pulverizată de sutele de informaţii culturale incongruente incluse în text. Erudiţia lui Mircea Eliade intră parcă în
rezonanţă cu erudiţia lui Petre Ţuţea şi declanşează o adevărată sarabandă a
digresiunilor. Este o comunicare frenetică între două spirite enciclopedice la
care asistăm depăşiţi, ca nişte martori inoportuni.

    Există scrieri de-ale lui Petre Ţuţea încă netipărite, aşa cum există scrieri de-ale lui păstrate şi azi (sau poate pierdute fără urmă) în arhivele fostei Securităţi.

Identificarea şi publicarea lor constituie o imperioasă datorie morală şi
culturală. Ne îngăduim însă să afirmăm încă de pe acum că tipărirea lor nu va
însemna o revelaţie. Adevărata revelaţie a fost însăşi existenţa filosofului,
care a îmbogăţit - printr-un fenomen spiritual asemănător cu luminiscenţa -
zeci de alte existenţe.

    Alex. Ştefănescu

[birau petru ilie]

Felicitări d-le Alex Ştefănescu pentru expresivitatea evocării lui Petre Ţuţea. Se regăseşte gânditorul pur, înţelept şi imrevizibil (precum viaţa), în spiritul căruia rezonează, la cel mai înalt nivel, esenţa spiritualităţii româneşti autentice, din păcate acum prea înfofolită în multele influenţe, impuneri, dileme, nedreptăţi şi alte necazuri.
O zi bună!
Cu stimă Petru Birău

[Aurelia Chiru]

Extraordinară scrierea despre Petre Ţuţea !
postat în fereastra mea :)

[IUGA NICOLAE]

Tipul de intelectual reprezentat de filozoful P. Tutea este in stilul epocii sale, enciclopedist, erudit - voios, in contradictie cu un alt curent existent in epoca al eruditilor - incruntati, pesimisti, distanti, inaccesibili, dand nume acestui mod de manifestare ca "elite inchise in turnul de fildes."
Dumnezeu sa il odihneasca si sa ii aseze sufletul in corturile dreptilor iar pe calaii sai sa ii manance focul Geenei pentru ca daca au primit ordin sa ii dea doua palme, ei, din sadism, i-au dat zece. Si erau, manance-i viermii, romani nu straini. Aceasta face tragedia si mai mare si dureroasa.

[Georgeta NEDELCU]

Mintea omenească e de la natură pornită spre generalizare. Ea porneşte de la fapte simple, şi se ridică repede la teorie. Din nefericire, de cele mai multe ori aceste teorii sînt false; pentru că faptul de la care s-a plecat nu e esenţial. Omul însă crede că teoria lui primează – şi că realitatea trebuie să i se supună. Sînt peste 300 de ani, bunăoară, de cînd omenirea toată e victima unei «teorii»: aceea a individualismului, care a provocat, provoacă şi va mai provoca încă multe dezastre şi adîncă mizerie în toate ramurile existenţei umane. “Omul autonom” al lui Petre Ţuţea este, prin excelenţă, omul care face pe deşteptul, ajungînd, în cele din urmă, să trăiască în idolatria închipuitei sale deşteptăciuni. Vorbind în termeni creştini, o astfel de atitudine reprezintă antiteza exactă a “sărăciei cu duhul”. Fiind atît de opus mentalităţii moderne, apariţia lui în public – ca un mărturisitor “în amurg”, cum îi plăcea să zică – i-a buimăcit pe mulţi. Pentru Petre Ţuţea, omul religios se realizează suprem în omul creştin. Petre Ţuţea se raportează la omul Revelaţiei depline, la cel ce trăieşte în Hristos şi pentru Hristos. Căci omul, cînd se desprinde de Dumnezeu, nu rămîne “singur” decît în aparenţă. În realitate, el devine “jucărie” sau “unealtă” a diavolului.
De aceea, lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună “filosof”, ci prefera să se numească pe sine “gînditor creştin”. Strădania lui a fost tocmai aceea de a-l trezi pe “omul autonom” din beţia sa filosofantă, arătîntu-i calea spre Absolutul divin (singurul Real autentic), spre Revelaţia divină ca garanţie veşnică a Adevărului. Căci, în afara Revelaţiei, omul nu va trece niciodată, cu toate demersurile lui autonome, dincolo de întrebarea lui Pilat: “Ce este adevărul?”...

Dumnezeu sa-l odihneasca in ceata dreptilor!

[Dimitrio]

citez :

"PETRE TUTEA: “Eu cand discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa”

Citez din articolul POMENIREA MARELUI FILOZOF PETRE TUTEA:

Pe 3 decembrie se împlinesc 19 ani de la dispariţia filosofului Petre Ţuţea.
Supranumit un Socrate al României, filosoful Petre Ţuţea s-a născut în 1902 la Boteni, în judeţul Argeş, în familia unui preot. În anii ’30 a făcut parte din valul de intelectuali reuniţi în jurul lui Nae Ionescu: Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu.
După război, a avut parte de o prigoană comunistă feroce: arestat vreme de cinci ani fără condamnare din 1948-1953, Ţuţea a fost condamnat în 1959 la 18 ani de muncă silnică din care execută opt. A murit în 1991.
Citate celebre:
“Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.”
“Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.”
“Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr“.
“O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor. “
“Eu când discut cu un ateu e ca şi cum as discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. Ala e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu.”
“Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.”

"

[Lucian Gruia]

Pentru cei care doresc sa se informeze despere personalitatea si opera lui Petre Tutea, exista cartea PETRE TUTEA IN CONSTIINTA CONTEMPORANILOR SAI de cca 500 pagini, crestomatie intocmita de regretatul Gabriel Stanescu si publicata la editura sa Criterion Publishing, 2010. Trebuia sa fie lansata de mine si de altii la targul de carte Gasudeamul chiar in ziua de duminica, atunci cand a murit.
Prezentarea ei o voi face curand, lucrez la ea.